Înţărcarea

Înţărcarea este un proces natural şi nu ar trebui să streseze nici mama, nici copilul. Fiecare familie care a cunoscut alăptarea are nevoi diferite. Multe mame vor continua să alăpteze până când copilul nu va mai arăta nici un interes pentru laptele matern. Altele vor alege să înţarce mai devreme. Este important ca înţărcarea să fie asa cum e mai bine pentru fiecare, cum consideră fiecare. Este o decizie personală. Şi depinde de ambii parteneri, mama şi copilul, când consideră că este timpul pentru înţărcare.

Înţărcarea nu este un lucru negativ şi nu trebuie să ducă cu gândul la o pierdere ci, mai degrabă, la o schimbare de la o relaţie la alta. Înseamnă că una din multele nevoi ale copilului a fost satisfăcută, îndeplinită, iar el este gata pentru tranziţie. OMS, UNICEF şi AAP recomandă alăptarea exclusivă până la 6 luni şi continuarea alăptării în paralel cu diversificarea cel puţin până la 2 ani sau până când mama şi copilul doresc. Alăptarea şi înţărcarea nu trebuie să fie considerate norme. Toate beneficiile laptelui matern – nutriţionale, imunologice, afective – continuă atât timp cât copilul primeşte laptele produs de mamă. Dacă alăptaţi mai mult de un an....... excelent! Nu vă răsfăţaţi copilul şi nu îl faceţi prea dependent de dvs. Mulţi copii au nevoia să sugă mai mult în comparaţie cu alţii. Există copii care îşi satisfac această nevoie înainte de 1 an şi se înţarcă de la sine. E posibil ca stilul de viaţă, un motiv medical bine intemeiat sau lucruri care au scăpat de sub control să determine înţărcarea.

Înţărcarea naturală se produce atunci când nevoia copilului de a suge se diminuează si dispare treptat. Acest lucru apare, de obicei, cândva între 9 luni şi 3 ani şi jumătate – 4 ani. De-a lungul istoriei, cultura şi societatea au influenţat procesul natural de înţărcare. Alăptarea este mult mai mult decât o alegere de a oferi lapte, iar înţărcarea înseamnă mult mai mult decât încheierea accesului la laptele matern. Astăzi, înţărcarea precoce şi eşecul alăptarii sunt, în principal, produse de presiunea socială, de lipsa de informaţie şi de suport.

Ultimele decenii ale secolului XX sunt considerate ca fiind singura perioadă din istoria umană când un număr mare de copii au fost complet înţărcaţi în primele trei până la şase luni de viaţă. Ideal ar fi ca relaţia creată prin alăptare să se dezvolte de la sine, iar mama să devină sensibilă la indiciile oferite de copilul ei şi să se lase ghidată de către acesta luând în considerare sentimentele şi preferinţele lor înainte de a iniţia înţărcarea. Uneori, mamele doresc să-şi înţarce copiii înainte ca ei să fie pregătiţi. Temerile vagi şi deviaţiile iraţionale promovează de multe ori înţărcarea timpurie. Nevoile familiei pot intra în conflict cu nevoile copilului. Relaţia intensă produsă prin alăptare poate face pe cineva din familie să se simta ignorat. Societatea occidentală spune că singura cale prin care un copil îşi poate obţine independenţa este de a fi înţărcat şi singura modalitate pentru ca mamele să-şi poată "lua viaţa lor înapoi" este de a-şi înţărca copiii.

Diferiţi cercetători au sugerat că nu există perioade oportune pentru înţărcare. Bebeluşii, uneori, prezintă interes scăzut pentru alăptare, ca rezultat direct sau indirect al dezvoltării, între 4 şi 5 cinci, la 7 luni şi între 9 şi 12 luni. Între 13 şi 18 luni cercetătorii au descoperit că reacţiile emoţionale negative produse de înţărcare sunt mult mai puternice decât în orice alt moment. În aceea perioadă copiii îşi dezvoltă mobilitatea, abilităţile de comunicare şi anxietatea de separare are o dezvoltare intensă.

Ataşamentul creat prin alăptare este foarte securizant. Când copilul refuză brusc să mai sugă, mai ales atunci când are sub un an, nu este o indicaţie că este pregătit să se înţarce, ci mai degrabă comunică faptul că ceva este greşit. Multe mame interpretează în mod eronat acest mesaj şi înţarcă complet. Înţărcarea bruscă poate da copilului sentimentul că mama şi-a retras dragostea ei odată cu sânul. Schimbarea bruscă a hormonilor poate cauza mamei depresie, mai ales dacă mama este ambivalentă în înţărcare sau dacă ea este predispusă la depresie. Mama poate risca să facă mastită sau abces mamar. În cazul în care înţărcarea bruscă este esenţială, din orice motiv, ar trebui luate măsuri pentru a calma angorjarea sânilor şi pentru a evita complicaţiile. Femeile din societăţile tradiţionale considerau începerea înţărcării atunci când ofereau copiilor cantităţi mici de mâncare rituală sau medicinală.

Antropologii (Margaret Mead, Katherine Detwyller, de exemplu) au descoperit că femeia înţarcă atunci când prevede cultura din care face parte, iar societăţile cooperante, liniştite tind să aibă perioade de alăptare lungi şi metode de înţărcare mult mai blânde. Nu au demonstrat încă o relaţie cauză-efect între modul înţărcării şi personalitatea de mai târziu a copilului. Câţiva oameni de ştiinţă au studiat efectele înţărcării asupra minţii copilului, imediat şi pe termen lung. Dar, nici un om de ştiinţă nu a luat în considerare cum afectează înţărcarea mintea sau corpul mamei. Metodele şi vârsta înţărcării variază foarte mult în societăţile tradiţionale. In unele societăţi, femeile nu iniţiază încheierea alăptarii, îşi lasă copiii să sugă cât doresc şi până când doresc – chiar şi 15 ani (Wickes, 1953). In alte societăţi, alăptarea încetează în al doilea an de viaţă sau chiar mai devreme, iar copiii sunt certaţi, pălmuiţi, tachinaţi sau înspăimântaţi pentru a renunţa la sânul mamei. Aceste două exemple sunt extreme!

În unele societăţi, mamele încep înţărcarea dupa 2–3 ani şi chiar dacă se face brusc nu e însoţită de cruzime. Mediana vârstei înţărcării complete a fost estimată între 3 şi 5 ani. Astăzi, multe femei înţarcă în primele săptămâni după naştere, de obicei, pentru a se pregăti să se întoarcă la serviciu, altele alăptează 2 ani, 3 ani, 4 ani sau mai mult. Preferinţele în ceea ce priveşte alăptarea şi înţărcarea variază în funcţie de: clasă, regiune, familie, dar nu sunt absolute, sunt doar statistice. Fiecare femeie decide ce este bine pentru ea şi copilul ei. Din punctul de vedere al copilului cu cât înţărcarea are loc mai târziu cu atât este şi mai bine. Bebeluşii înţărcaţi în jur de 4 luni sunt mai puţin susceptibili la bolile gastrointestinale provocate de laptele praf contaminat sau de ustensilele de hrană contaminate. Dupa 8 luni, bebeluşul poate face trecerea de la sânul matern la cană evitând astfel pericolul dependenţei de biberon. La sfârşitul primului an, sistemul imunitar al copilului funcţionează la 60% din capacitatea lui de la vârsta adultă, iar faptul că prin înţărcare nu mai primeşte anticorpii materni nu e la fel de periculos cum ar fi dacă înţărcarea s-ar face înainte de 1 an. Dupa 18 luni, copiii trec de partea mai puternică a anxietăţii de separare, iar pierderea sânului matern reprezintă o ameninţare mult mai mică la siguranţa lui. În jur de 3 ani, copilul lasă în urmă manifestările agresive de independenţă şi, de obicei, se înţarcă uşor şi amical. După 4 ani, copilul este mândru de decizia lui de a renunţa la alăptare şi pe viitor poate vorbi cu dragoste şi gratitudine despre anii alăptării.

Din punctul de vedere al mamei, beneficiile înţărcării “târzii” nu sunt absolute. Unele mame iubesc intimitatea şi relaxarea alăptării, altele se plâng că sunt obosite sau se simt ca nişte vaci (pentru aceste femei, faptul că sunt legate fizic de un copil prin alăptare poate duce la accentuarea naturii “greoaie” de a fi părinte, iar societatea noastră le poate face să se izoleze). Majoritatea mamelor au sentimente ambivalente în privinţa alăptării: uneori în timp ce alăpteaza simt bucurie, linişte, calm, fericire, alteori au un disconfort: sunt deranjate, supărate, întrebându-se dacă biberonul ar uşura situaţia. Chiar dacă mamei îi place să alăpteze, uneori probleme de genul: rănirea mameloanelor, critica familiei, sarcina sau alte probleme o pot ghida către o înţărcare precoce în ciuda voinţei ei. Înţărcarea pare a o ajuta. Dar, majoritatea femeilor care au înţărcat în primele luni după naştere îşi doresc (mai târziu) să fi continuat alăptarea.

Dacă doriţi să înţărcaţi, vă recomand o carte care vă va ajuta să înţelegeţi mai bine procesul înţărcării, prezentat în funcţie de vârsta la care poate avea loc: "The Nursing Mother’s Guide to Weaning", de K.Huggins, L. Ziedrich, Martha Sears.

Unele mame se simt vinovate că doresc să înţarce, iar copilul lor nu este încă pregătit sau că şi-ar fi dorit să nu înţarce şi să aştepte momentul când copilul era pregătit de înţărcare. În cazul în care copilul este foarte ataşat de alăptare şi mama vrea să înţarce dar, se pare că nu există o cale de a rezolva situaţia, doar cu excepţia ca unul din ei să piardă. Pe mama ar ajuta-o faptul că alăptarea în unele situaţii nu mai este la cerere şi ar putea să stabilească unele limite copilului, dificile pentru ea. Unele mame au găsit utile aceste reguli: alăptează doar acasă, limitează alăptarea: doar la anumite ore din zi şi termină alăptarea după un anumit număr de minute. Mamele au, de asemenea, nevoi şi consideră că este bine să ajungă la un acord cu copilul. Când ne ascultăm şi respectăm copiii, ei ne dau o mulţime de indicii care arată ceea ce ei au nevoie şi ce restricţii sunt viabile pentru ei.

Ce se întâmplă dacă după ce mama a încercat totul şi încă vrea să înţarce, dar copilul nu doreşte? Echilibrarea nevoilor mamei cu ale copilului este posibilă, dar poate dura ceva timp şi cere creativitate.

Norma Jane Bumgarner, în cartea ei “MOTHERING YOUR NURSING TODDLER” sugerează alegerile: mama să fie fericită că înţarcă sau fericită că alăptează. Mama are sentimente ambivalente, se simte defensivă, neputincioasă sau vinovată că a înţărcat. Odată ce, in inima ei crede că înţărcarea este pozitivă pentru ea şi copilul ei, cel mai probabil va continua fără probleme.

Dar cum ajunge mama să simtă că decizia ei e corectă? În timp, după ce mama luptă în interiorul ei, învaţă, caută răspunsuri, încet, încet, lucrurile devin mai clare. Este posibil ca mama să reobserve aspectele frumoase ale alăptării şi să o continue. Sau este posibil să vadă că înţărcarea se produce uşor şi, treptat, că este cel mai bun răspuns pentru ea, copilul ei şi situaţia lor. În ambele cazuri, mama se simte împăcată. De asemenea, dacă biberonul şi suzeta sunt la îndemână pentru a fi oferite copilului, mamele apelează la ele pentru a înlocui câte o masă de lapte matern. Acest lucru va conduce la o înţărcare timpurie, indiferent dacă se doreşte sau nu. In cazul în care se doreşte o înţărcare naturală, venită din partea copilului, modul de a o realiza este prin oferirea de hrană şi îngrijire fără alte interferenţe. Biberonul şi suzeta tind să devină substituente ale mamei şi nu reprezintă înlocuitoare satisfăcătoare pentru a se realiza înţărcarea naturală. Fără a i se distrage atenţia şi fără a i se crea confuzii aduse de suzete, biberoane şi alte produse alimentare introduse mult prea devreme, copilul se poate înţărca atunci când consideră el că este momentul şi dacă i se oferă şansa să-şi satisfacă nevoile complet va renunţa singur la alăptare, în timp, în primul an sau al doilea sau al patrulea sau când vrea. Nu toţi copiii pot renunţa treptat la alăptare.

Unii copii par să ajungă dintr-odată la un grad nou de maturitate şi “să întoarcă brusc spatele” alăptării, comportamentul copilului schimbându-se peste noapte. Venirea unui frate/sora, mutarea în casă nouă, o jucărie foarte atractivă, o activitate interesantă sau o mulţime de alte cauze, pot fi atât de incitante şi plăcute pentru copil încât interesul pentru alăptare scade. Dacă copilul se înţarcă rapid doar pentru că aceasta este modalitatea lui de a o face atunci mama acceptă decizia lui, chiar dacă nu era pregătită.

Pentru unii copii înţărcarea naturală (sau auto-înţărcarea) poate fi un proces lent, imprevizibil, fără a arată o direcţie anume. Pot fi momente în care copilul suge intens şi frecvent sau momente în care preferă altceva în locul alăptării – joacă, mâncare, giugiuleală, somn - apoi, doreşte să fie iar la sânul mamei, la fel de des ca înainte. Pentru unii copii aceasta alternanţă poate fi regulată şi rapidă. Pentru alţi copii poate fi imprevizibilă, dezordonată şi o face pe mama să creadă că înţărcarea nu va avea loc niciodată fără un îndemn sau ajutor din partea ei. Sau mama se poate trezi trasă de tricou după o lungă perioadă de timp în care copilul nu a supt deloc (3 săptămâni sau o lună sau 1 an). Acesta reprezintă cursul unei înţărcări fără constrângeri. Fiecare înţărcare spontană este unică, nu există nici o garanţie, doar că se va întâmpla cândva.

Sursa: http://www.publichealthgreybruce.on.ca/family/Breastfeeding/Weaning.htm#How_to_Wean http://www.llli.org/llleaderweb/LV/LVDec00Jan01p112.html http://books.google.ro/books?id=qTPDyN3b1J8C&printsec=frontcover&dq=weaning&lr=#v=onepage&q=&f=false http://www.llli.org/NB/NBNovDec98p164.html http://www.naturalchild.org/guest/norma_jane_bumgarner2.html


© laptematern.ro